Trecem însă
la istoria Chişinăului. După ce s-au liniştit lucrurile în Ţările
Româneşti şi refugiaţii s-au retras pe la căminurile lor, Chişinăul
intră în viaţa lui normală, liniştită de oraş de provincie. Această
linişte se tulbură puţin la anul 1829, când, cu ocazia războiului
ruso-turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea
dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor, înfăţişarea oraşului se
schimbă foarte puţin în comparaţie cu anul anexării Basarabiei. "Intru
în oraş”, scrie un călător rus la anul 1829, "merg pe nişte străzi
înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri aziatice
sobre, dar liniştite. Zădarnică speranţă ! Intre colibele vechi,
pretutindene se înalţă case destul de bune; gardurile de pe lângă mai
multe case boereşti, s-au dărâmat; au rămas numai porţile, pe lângă
unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să
trăiască omeneşte, pe lângă altele —doi stâlpi cu o grindă dea
curmezişul, adevărată spânzurătoare. Tot la un loc prezintă un fel de
devastare, iar porţile fără garduri, par monumente triste sau firme a
leneviei şi neglijenţei… Pe un podiş înalt este clădită mitropolia,
lângă care se găseşte mănăstirea armenească, şi în rând cu aceste
lăcaşuri — grădina publică. Arhitectura acestor mănăstiri nu este
europeană. Pe frontispiciuri sunt zugrăviţi sfinţi. Variaţiunea
culorilor atrage vederea, şi ne aminteşte că noi suntem într-un oraş
aziatic… Prăvăliile în care se vând stofe, carne de berbec fiartă şi la
grătar, plăcinte şi băcănii, sunt clădite în două rânduri pe o stradă
îngustă şi rău mirositoare, în stil cu totul aziatic. Cârciumele cu
rachiu şi cu vin moldovenesc de viţă de vie, sunt împrăştiate în
întregul oraş; pe teşghele, care iese pe stradă, sunt expuse o mulţime
de sticle de diferite mărimi cu vin şi rachiu în fel de fel de culori,
care atrag spre sine admiratorii lui Bachus. La unele cârciume, pe
terase acoperite, barzii moldovenilor — ţiganii cântă cântece triste,
alcătuite de ei însăşi la diferite ocazii, şi vizitatorii cu nasul roşu,
beau îngânduraţi. Pe străzi se văd trăsuri, şi vezetiii sunt îmbrăcaţi,
în cele mai multe cazuri, în dolmane cumpărate de ei la husari din
diferite regimente”. A. Storojenko, care scrie aceste rânduri,
constată că, după 16 ani de stăpânire rusă, limba rusească nu era
cunoscută, în deosebi cucoanelor. În casele boiereşti, ca şi a
ţăranilor, se păstrează obiceiurile vechi moldoveneşti, din care
călătorului rus i-a plăcut o petrecere cu lăutarii. "Vinul moldovenesc”,
povesteşte el, "curgea în paharele pline, care cu sârguinţă se
deşertau. Melodiile sălbatice şi triste ale ţiganilor, care cântau din
gură, şi din viori şi cobze, m-au cufundat într ‘o melancolie plăcută ". Cam
aceleaşi impresii face Chişinăul şi asupra lui F. Vighel, un alt
scriitor rus. "Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat, decât el
(Chişinăul). Din depărtare el încă seamănă a ceva, dar intrând în el,
eu am rămas cu gura căscată… Mi-aduc aminte, că la 14 octombrie,
Duminică, eu m-am preumblat până târziu noaptea. În această zi s ‘au
sărbătorit multe nunţi, şi eu în mai multe locuri, despărţit de cei ce
se veseleau cu un gard jos de nuiele, par-că luam parte la serbări; în
curte, la lumina făcliilor, Moldovenii şi Moldovencele, se desfătau cu
iubitul lor dans naţional "mititica”. La anul 1828 guvernul rus
desfiinţează autonomia provin¬cială, acordată Basarabiei la anul 1816,
şi Chişinăul intră în categoria oraşelor "regionale”, cu administraţie
pur rusească. Elementele româneşti, chemate după regulamentul de la 1816
să ia parte la administrarea provinciei, cu încetul se înlătură. În
capul primăriilor şi în consiliile comunale, precum şi în magis¬trate,
instituţii judiciare şi administrative orăşeneşti create după tipul
celor germane, cu burgomiştri şi ratmani în frunte, nu mai găsim nume
moldoveneşti decât foarte rar. Cu venirea general-guvernatorului
Feodorov în capul provinciei, în Chişinău se începe o eră de edilitate
fecundă, care cu încetul schimbă aspectul oraşului. La anul 1834 se
aprobă noul plan al oraşului, potrivit căruia se nivelează câmpul din
dosul mitropoliei şi se schiţează proiectul străzilor din partea nouă a
Chişinăului. Se construieşte monumentala catedrală a oraşului, ceva mai
târziu clopotniţa ei, se aranjează grădina din jurul catedralei, se
ridică bisericile catolică şi luterană şi mai multe edificii publice. Grădina
publică plănuită, cum se afirmă de unii scriitori ruşi, după
indicaţiile împăratului Alexandru I la anul 1818, se plantează din nou.
Doctorul I. H. Zucker, care ne-a lăsat impresiile sale asupra
Chişinăului din anul 1831, notează, că în Chişinău, în afară de palatul
mitropoliei, clădiri publice nu sunt. "Ju¬decătoriile”, scrie el,
"camerile de administraţie, sunt până acuma încă în case cu chirie, ca
şi locuinţele guvernatorului şi a celorlalţi funcţionari. Nici cazărmi
nu sunt încă, soldaţii stau în cartier la târgoveţi… Nu era nici un loc
de preumblare pentru public, când veni vestea, acum cicncisprezece ani,
că va sosi împăratul Alexandru. Pentru că el întreba de obicei despre
astfel de grădini, se hotărî facerea în clipă a grădinii publice. Toate
silinţele i fură întrebuinţate pentru a lucra iute. Se aduseră mii de
copaci de pădure, şi anotimpul fiind prielnic, cei mai mulţi se prinseră
". Iată ce povesteşte Vighel în privinţa aceleiaşi grădini publice,
pe care el o replantează după anul 1823: "Printre vreo treizeci —
patruizeci de salcâmi albi şi plopi, împrăştiaţi pe un teren vast, set
preumblau liniştit oile şi vacile, fiindcă din neglijenţă, ograda s-a
ruinat. Eu am dat ordin să se repare gardul, iar animalele, prin bună
înţelegere cu poliţaiul, au fost prinse şi duse da închisoare pentru
hrana deţinuţilor. Locuitorii s-au alarmant, s-au indignat, dar eu am
făcut cum am crezut, şi biata grădină pentru totdeauna a fost scăpată de
primejdioşii vizitatoori”. Canin la fel procedau autorităţile
ruseşti şi cu alinierea străzilor, după planurile alcătuite de ele.
Vighel dă ordin să se dărâme clădirile noi, construite fără aprobarea
prealabilă a unui comitet de construcţie; astfel se dărâmă şi o fabrică
de bere şi nişte mori pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a
heleşteielor istorice, ceea ce i-a facut pe locuitori, cum afirmă
acelaşi Vighel, să ţipe. "Procedeul lor (al guvernatorilor)”, scrie
un alt călător germanii I. G. Kohl, care vizitează Chişinăul la anul
1838, "este foarte simplu şi odată cu aceasta extrem de ingenios.
Ascultaţi ! Dacă cuiva din autorităţile superioare i se pare că
întrun loc sau în altul se găsesc clădiri proaste sau urâte, şi dacă el
vrea ca pe aici să meargă o stradă dreaptă, sau dacă el observă, că
clădirea a ieşit din limitele planului vechi, el ordonă unui poliţienist
să ia o găleată cu vopsea şi să scrie pe acele case: "spre dărâmare” !
După aceasta, acel om ia o scară, şi nespunând nici un cuvânt
locuitorilor, care privesc şi nu ştiu ce va face el, aşează scara la
casa arătată şi scrie: "să se dărâme până la 1 octomvrie”, "să se dărâme
până la anul 1840″, "să se dărâme balconul”, sau "să se dărâme până la
fereastra a doua”. In aşa fel fiecare casă capătă câte o inscripţie
neagră pe alb, la care se uită cu tristeţe oamenii săraci, dar pe care
trebuie s-o execute cu exactitate”. Mulţumită acestor măsuri
energice, "câmpul vast de sus”, cum scrie acelaşi Vighel, unde pe
vremuri "în fiecare seară se făcea instrucţia regimentelor”‘, şi unde
cucoanele şi boierii se preumblau în butce şi "stăteau ore întregi,
privind instrucţia şi vorbind cu cunoscuţii din alte butce” se
transformă în cartiere regulate, unde se întinde oraşul nou. Toţi
călătorii care au trecut prin Chişinău în epoca de la 1830 până la 1850,
remarcă creşterea vertiginoasă a oraşului. A. Storojenko, Nadejdin, I.
Kohl, X. Hommer de Hell, I. Vuici, î. Kraszewsky, fiecare în felul lor
admiră oraşul, care treptat îşi pierde caracterul său moldovenesc. "Străzile
Chişinăului”‘, notează scriitorul polonez Kraszewsky, care a trecut
prin Chişinău în anul 1843, "ca pretu-tindene, sunt încadrate regulat cu
căsuşe albe, care prin nimic nu se deosebesc una de alta, şi care cresc
ca ciupercile. Această expresiune în cazul de faţă nu este o exagerare,
întrucât casele cresc văzând cu ochii. Eu am întâlnit numai câteva
căsuţe vechi originale, pe o jumătate de piatră, pe o jumătate de lemn,
cu balustrade şi cerdacuri, cu acoperişuri înalte şi cu scări pe
dinafară, cu obloane, care se ridică în sus şi cu adaosuri, care dau
umbră… Dar numărul acestor case, care se prezintă atât de pitoresc
pentru călători, cu încetul se micşorează… în locul lor vor apare cutii
mari şi comode, care se numesc case mari de piatră… In general, chiar
din prima vedere, pare că Chişinăul merge cu paşi mari înainte.
Civilizaţia înlocuieşte tot ce era lo¬cal în obiceiuri, costume şi
construcţii. Totuşi costumele amintesc încă, că tu eşti aci şi nu în alt
loc. Moldovenii, în căciule de miel, în măntale lungi, Grecii în
fesuri, Bulgarii etc., car se mişcă pe străzi, car stau lângă pragurile
caselor cu lulele, mărturisesc, că această regiune, nu aşa de mult este
cucerită de aşa zisa civilizaţie. În rând cu aceste rămăşiţi ale
Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mânuse
galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile
lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea
vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide
magazin de mode”. Făcând câteva constatări cu privire la numărul
populaţiei, la originea oraşului, scriitorul polonez adaogă că "limba
dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească”. Om
cu o cultură europeană, cu un gust artistic fin, Kraszewscky, vorbind
despre clădirile vechi, are în vedere casele în stil moldovenesc, care
dispăreau, fapt care provoacă regretele simpaticului şi obiectivului
polonez.
O descriere destul de amănunţită a Chişinăului găsim în
"Călătoria literatului slavo-sârb Ioachim Vuici”, care a stat câtva timp
în oraşul nostru în anul 1840. Om religios, el după ce observă că
oraşul se împarte în "oraşul nou” şi "oraşul vechi”, din care primul se
aseamănă cu Odesa, iar al doilea este plin cu fel de fel de lucruri de
mâncări, se opreşte mult asupra bisericilor din Chişinău. Catedrală
episcopală, cu cele două clopotniţi, una în curte şi una la intrare în
grădina catedralei; cu un orologiu, cu un clopot mare, sunt obiectul
unei descrieri amănunţite, ca şi reşedinţa arhiepiscopului, cu capela
ei, şi ca şi celelalte biserici ortodoxe, şi ca şi cea luterană şi
catolică. Din clădirile publice el citează gimnaziul, cancelaria
guvernatorului, primăria, o cazarmă pentru soldaţi, care au şi o
orchestră bună, "pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de
bucurie”. În timpul războiului din Crimeea, Chişinăul fu invadat de
oştirile ruseşti. "Cartierul general al principelui Gorciakov s-a aşezat
aici, cum se vede, comod şi luxos, şi în scurt timp militarii au
invadat oraşul, şi nu există casă, unde n-ar fi câte un militar”, scrie
un martor ocular al acestui eveniment din viaţa oraşului. "Străzile
Chişinăului”, notează acelaşi autor, "sunt largi, cu¬rate, casele în cea
mai mare parte de piatră, sunt de arhitectură contimporană ". Cu
toate aceste mărturii, Chişinăul până la anul 1870 şi ceva rămâne
acelaşi "sat mare”, întins deşi avea aparenţa, cum ironizează Kohl,
"unuia din cele mai mari oraşe ale Europei, fiindcă el are o lăţime nu
mai puţin de cinci verste şi o circumferenţă aproape de două mile
germane”. "Cel mai mare dintre oraşele Europei”, până acum câteva
decenii, nu prezenta nimic din comodităţile oraşelor apusene, nici ca
cultură, nici ca condiţiuni de viaţă. Chişinăul nu avea nici o stradă
pavată până la anul 1862; în timpurile ploioase ale anului, străzile
oraşului, brăzdate de şanţuri primitive pentru scurgerea apei, erau
pline de noroi şi deveneau impracticabile; oraşul se aproviziona cu apă
de către sacagii de la cişmelele de sub dealul bisericii Mazarachi şi
din vreo două sute de fântâni comunale şi particulare, din care
douăsprezece erau aşezate în grădina din jurul catedralei; câte un
felinar ici-colea, cu opaiţe pentru seu, arăta drumul trecătorilor
întârziaţi; introducerea petrolului pentru iluminarea oraşului, care s-a
întâmplat cu totul târziu, a fost o mare inovaţie pentru cetăţenii
Chişinăului. Cele vreo două-trei regimente ruseşti, cantonate în
Chişinău, instituţiile administrative centrale a regiunei cu o sumedenie
de funcţionari ruşi, vreo două şcoli secundare, câteva zeci de clădiri
mai mult sau mai puţin moderne, precum şi un număr destul de mare de
oameni de afaceri, dornici de îmbogăţire rapidă, nu puteau învinge
pulsul vieţii moldoveneşti, care în deosebi respira la marginele
oraşului, ca şi în satele din jurul lui. "Populaţia dominantă, precum şi
limba sunt româneşti”, scrie Kraszewsky la anul 1843. Lumea străină
obârşiei pământeşti a provinciei, ducea o viaţă izolată, o viaţă de
colonişti, şi adeseori era nevoită să se adapteze la mediul cultural
local, să înveţe limba. Şcoala, care în general era slabă la începutul
organizării ei şi în care mai licărea lumina palidă a culturii naţionale
până pe la anul 1870, nu era în stare să schimbe formele vieţii
Chişinăului; presa, acest factor puternic al deznaţionalizării, lipsea
până pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, cu toate că primul ziar
oficial apare în anul 1860; legăturile cu Rusia se făceau prin
dilijansele poştale, care în lipsa completă de şosele, nu circulau
regulat. Abia la anul 1860 Chişinăul fu legat cu Rusia prin firul
telegrafic, iar la anul 1870 se încep lucrările pentru construirea căii
ferate Chişinău — Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului
din anii 1877 — 1878, când Chişinăul fu vizitat de către Împăratul
Alexandru al II-lea şi când din nou devine punct de concentrare a
armatelor ruseşti. Cu aceste date se începe o eră nouă în viaţa
Chişinăului, era înstrăinării vertiginoase a oraşului. Mulţumită
legăturilor de cale ferată cu centrele ruseşti, se intensifică viaţa
culturală şi economică a acestuia. Limba românească este scoasă din
şcoală, se deschid câteva şcoli secundare noi şi mai multe primare, se
înfiinţează ziare şi reviste ruseşti. Cetăţenii Chişinăului care înainte
rar când riscau de a se duce cel mult până la Odesa, călătoresc cu mai
multă uşurinţă, ajungând şi prin capitala imperiului rus. La anul 1873,
"regiunea Basarabiei” fu transformată în "gubernie”, şi Chişinăul devine
oraş "gubernia!”. Odată cu acestea se schimbă şi aspectul gen¬eral al
oraşului. Străzile se pavează treptat, începând de la centru spre
periferie, unde şi astăzi se găsesc o mulţime de străzi nepavate; se
înfiinţează vestita "concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist
spiritual scria, că "a datori în ea este o mare plăcere”, căci
"urcându-te în ea iarna, aljungi la destinaţie vara”; dispare şi
"conca”, şi în anul 1912, cetăţenii Chişinăului puteau călători în
elegantele tramvaie electrice de astăzi; felinarele cu lămpi de seu se
schimbă în cele de petrol, care la rândul lor, pe la începutul veacului
al XX-lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electrică; se
construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare.
Limba rusă devine limbă de conversaţie a orăşenilor, chiar a celor de
origine românească. Dar în dosul acestui oraş modern, luxos,
construit după tipul oraşelor ruseşti din stepa din noua Rusie, cu un
aspect atât de rusesc la centru, la periferiile lui, în suburbiile lui,
care zăceau în întuneric şi noroi, în aceşti Buicani, Visterniceni,
Schinoasa, Sf. Vineri, Melestiu, Frumoasa etc, se desfăşoară firul altei
vieţi. Mici agricultori, viticultori, crescători de vite şi cărăuşi,
Moldovenii din suburbiile şi de la periferiile oraşului, a căror rol
social se mărginea, ca şi a celor din satele din jurul Chişinăului, la
rolul de ilot, care hrănea cu produsele muncii sale acest oraş străin,
trăiau în formele vieţii străbune, în limba, datinele şi credinţele
moldoveneşti. Cu toată importanţa pe care o capătă Chişinăul pentru
Basarabia ca centru administrativ, economic şi cultural rusesc, el
rămâne în umbra istoriei, rămâne necunoscut pentru lumea civilizată,
până la începutul veacului al XX-lea. La anul 1903 Chişinăul devine
celebru prin pogromuri antievreişti, organizate de nişte bande din
drojdia societăţii oraşului, cu concursul efectiv al autorităţilor
ruseşti şi sub inspiraţia talentatului ziarist Cruşevan, român de
origine, devenit apărător aprig al intereselor ruseşti în Basarabia,
odios prin atitudinea lui antidemocratica şi antiromânească. Acest
pogrom, a cărui dimensiuni au fost exagerate de către presa mondială, au
dus faima Chişinăului departe, şi el apare în ochii lumii civilizate ca
capitala unei Vandee, ca cel mai reacţionar oraş, deşi paşnicii
locuitori ai lui erau străini pogromului. Revoluţia rusească din anul
1905 nu s-a manifestat în Chişinău, ca şi în întreaga Basarabie, prin
nimic, dacă nu luăm în seamă un nou pogrom antievreiesc, care s-a
desfăşurat în aceleaşi condiţiuni, ca şi cel din anul 1903, şi câteva
greve şcolare. În schimb, revoluţia de la anul 1917 aduce Chişinăului
un nou suflu de viaţă. El devine centrul mişcării naţional-româneşti
pentru întreaga provincie. Aici se ţin un lanţ de congrese, la care
Moldovenii însufleţiţi de un entuziasm de nedescris, îşi afirmă dreptul
la o nouă viaţă politică şi naţională. Congresele învăţătorilor,
preoţilor, cooperatorilor, studenţilor, ţăranilor, ostaşilor etc, toate
cer autonomia Basarabiei. Aici se deschid primele cursuri de limbă
românească, aici se organizează primele cohorte militare moldoveneşti.
Chişinăul capătă o înfăţişare cu totul neobişnuită. Limba românească
începe să răsune şi pe străzile centrale ale oraşului, unde fâlfâie
lângă steagul roşu şi tricolorul românesc. În Chişinău se concentrează
toate forţele naţionale moldoveneşti, care ajutate de câţiva Români din
Ardeal, Bucovina şi Regat, duc lupta grea pentru înfăptuirea idealului
naţional. La 21 noiemvrie 1917, în Chişinău se deschide cu mare
solemnitate "Sfatul Ţării”, care la 2 decemvrie 1917 proclamă Basarabia
"Republică democratică-federativă moldovenească”. Acest fapt dă
Chişinăului o importanţă şi mai mare pentru Basarabia, iar mulţimea de
ministere cu numeroase automobile, îi dădeau aparenţa unei capitale.
Dezordinele la care au început să se dedeie soldaţii ruşi fugiţi de pe
frontul de luptă, a făcut ca consiliul de directori a Republicei
moldoveneşti să ceară ajutorul armatei române. Sovietul soldaţilor ruşi
veniţi de pe front, între 6 şi 13 ianuarie, pune stăpânire pe oraş. La 6
ianuarie 1918 ei atacă în gara Chişinău un tren cu soldaţi ardeleni,
care mergeau spre frontul român. In oraş se stabileşte o adevărată
anarhie: depozitele de muniţiune se deschid, se înarmează cei
"mobilizaţi” împotriva armatei române. În noaptea de 6 spre 7 ianuarie,
aceşti mobilizaţi trag în aer până la ziuă din arme şi două tunuri. Nu
se ştie ce urmări ar fi avut pentru Chişinău această anarhie, dacă în
ziua de 13 ianuarie, n-ar fi intrat în Chişinău armata română, faţă de
care s-au retras pe la căminurile lor acei, care aveau atâta grijă de
oraşul nostru. Ziua de 27 martie 1918, când s-a proclamat unirea
Basarabiei cu România a încheiat un capitol din viaţa Chişinăului,
capitolul creşterii lui nenaturale şi situaţiei lui de oraş străin
într-o provincie românească.
